Mai mare! 6×6/ 6×7 – Part.1 – Yashica Mat 124g

 

    Fotografii au preferinţele lor în alegerea formatului filmului. Unii în funcţie de subiectul abordat (jurnalism, peisaj, fotografie de nuntă, portret, nud…), alţii în funcţie de rezultatul final (dimensiunea printului) alţii ţin cont de greutate, de timpii de sincronizare cu blitz-ul… ba chiar şi de dimensiunile mâinilor. Fiecare aparat şi fiecare format are avantajele şi dezavantaje sale.  Un lucru este cert însă: formatul mediu utilizează mult mai mult film (>4 x mai mult decât formatul 35mm) şi calitatea este evident superioară.  Un aparat chiar entry level de 200-300 $ poate să dea clasă unui leica, nikon sau canon, pe film sau digital. Un film 6×6, scanat cu un scanner bun (nu spun de top) poate să ajungă la 500 Mp. Vă puteţi imagina diferenţa. De fapt superioritatea peliculei pe 120mm nu se datorează doar rezoluţiei ci şi dispersiei luminii în stratul de emulsie fotosensibil.

    Există şi aici, în formatul mediu diferenţe. Astfel avem printre cele mai populare:

  • 645 (sau 6×4,5) – Mamiya 645, Pentax 645, Contax 645, Bronica 645; Yashica Copal;

  • 6×6 – Rolleiflex, Hasselblad, Fuji GF670 (trage şi 6×6 şi 6×7), Voigtlander BESSA III (tot în ambele formate), Kiev (60, 80,88), Seagull, Bronica, Mamiya seria C (330, 220, 33, 22…);

  • 6×7 – Pentax P67, Mamiya (6, 7, RB 67, RZ67), Fuji GF670 , Voigtlander BESSA III; Koni Omega Rapid;

  • 6×9 – Zeiss Ikon Ikonta (6×4,5, 6×6, 6×9).

Majoritatea aparatelor menţionate mai sus – lista nefiind nici pe departe exhaustivă – pot fi găsite încă în uz şi produc fotografii extraordinare.

Primul aparat de format mediu pe care l-am achiziţionat a fost un Seagull TLR (la preţul a 5 pachete de ţigări :)), urmat îndeaproape de un Kiev 80 şi apoi de un Hasselblad 500 CM.  Acesta din urma, un aparat superb, va face cu siguranţă obiectul unui alt articol.  Ca să fiu mai exact, de fapt primul meu aparat pe 120mm a fost un Etiud. Acesta totuşi nu se pune. Era un aparat cu lentile de plastic, având 3 diafragme (3 găuri de diametre diferite) şi se achiziţiona de la raioanele de jucării.

Din raţiuni ce ţin de tipul fotografiei abordate în acest moment (preponderent de stradă), o să încep seria de aparate pe format mediu cu prezentarea lui Yashica Mat 124G. Hasselblad este o minunăţie de aparat, dar în fotografia de stradă sau chiar pentru călătorie, apar câteva inconveniente: aproximativ 2,5 Kg + obiective, aproape obligativitatea folosirii unui trepied solid (vibraţiile la timpi mai lungi -chiar şi la 1/60 – introduc blur de mişcare) şi zgomotul care atrage atenţia. Am căutat şi o soluţie care să ţină cont de preţ, disponibilitate şi calitate. Raportul preţ/ calitate a dictat astfel alegerea lui Yashica. Aparatul poate fi găsit în România din când în când, la preţuri ce variază între 1.000 şi 1.400 lei, în funcţie de starea aparatului. Experienţa lucrului cu acest aparat mă face să afirm că îşi merită fiecare bănuţ. Se poate găsi la un preţ mai mic un 124 (fără G), care este practic aceiaşi maşinărie, dar G (de la gold) are în plus contactele exponometrului din acest material. Aş adăuga şi că sunt mai noi (există o controversă în privinţa fiabilităţii, dar pot să afirm că nu îşi are rostul).

Yashica Mat 124G_00001

Yashica Mat 124G_00018

Yashica Mat 124G_00017

Yashica Mat 124G_00016

124G a fost fabricat între 1970 şi 1985 şi de altfel nu a mai fost urmat de alt aparat TLR Yashica şi vine echipat cu un obiectiv Yashinon 3,5/ 80 mm şi pentru punere la punct (finder) un Yashinon 2,8/ 80 mm, un declanşator Copal-SV şi exponometru alimentat de la defuncta baterie cu mercur de 1,3 V. În articolul despre OM1n discutam despre soluţiile la această baterie. În cazul de faţă, în ciuda a orice aţi citi pe internet, pot să afirm – testat îndelung – că nu are nici o importanţă înlocuirea bateriei cu una de 1,5 V. Aparatul va expune foarte precis, fără a apela la trucuri ca de exemplu reglarea cu o treaptă mai jos a sensibilităţii. Probabil că are incorporat un circuit care stabilizează la 1,3 V tensunea sau toleranţa acoperă acest inconvenient. Oricum, introduceţi o baterie de 1,5 V şi exponometrul va funcţiona fără eroare. Greutatea aparatului este de 1.100 g. Foarte uşor. În plus vizorul fiind “la brâu”, nu necesită musculatură.

Tatăl TLR-urilor din Balcani şi de aiurea este evident Rolleiflex. Dacă vă permiteţi un astfel de aparat (câteva mii de $ pentru un exemplar curat), go for it. Dacă nu, există alternativele:

  • Rolleicord – dar în opinia mea sunt tot scumpe şi cu nimic superioare lui Yashica Mat;
  • Mamiya seria C – optic superioare, dar destul de scumpe şi foarte mari şi grele (în general, cu excepţia seriei6 şi 7 – rangefindere – aparatele Mamiya sunt tancuri);
  • Seagull – soluţia mai ieftină – dar optic şi mecanic sub YM;
  • Zeiss – destul de greu de găsit în stare bună şi destul de scumpe.

Dacă ar fi să facem o comparaţie între Rolleiflex şi Yashica Mat, ar trebui să ţinem cont şi de ce obiective are Rollei-ul (Plannar sau Xenotar – bijuterii, Xenar sau Tessar – bune dar comparabile cu Yashinon). Folosind o diafragmă ≤ 1/8 rezultatele sunt comparative. Am testat şi fotografi cu experienţă nu au putut face diferenţa între o fotografie realiată cu Rolleiflex, Kiev, Rolleicord sau Yashica.

Diferenţele se văd în schimb la portrete realizate cu 1/4 sau 1/5,6. Să ţinem cont totuşi de cei circa 2.000 $ în plus. Aş spune totuşi că, chiar şi la aceste diafragme rezultatele obţinute cu Yashica sunt foarte bune. De altfel am un prieten care a avut o expoiţie extraordinară la care fotografiile erau realiate cu un Zenit şi cu un Seagull.

Lucrul cu un TLR este foarte plăcut şi după o oarecare perioadă de adaptare este greu de lăsat din mână. Rezultatele sunt extraordinare. Un accesoriu foarte util este un parasolar. Original sau nu, acesta intră în categoria obligatoriu.

(+): u;or, discret, silenţios, optică foarte bună, format 6×6 (permite printuri foarte mari) , sincronizare blitz la toţi timpii, expunere precisă, focalizare fără a duce aparatul la ochi (util în fotografia de stradă), fiabil;

(-): focalizare în oglindă (necesită oarecare experienţă), obiectiv fix (există adaptoare pentru superangular şi tele), doar 12 cadre, geamul de punere la punct mai puţin clar ca la Rolleiflex (în special în lumină redusă).

Primele exemple sunt fotografii de test, făcute fără un subiect anume şi la repezeală, scanate pentru web; vor urma fotografii “mai lucrate”.

 Yashica Mat 124G_00003

 Yashica Mat 124G_00004

Yashica Mat 124G_00005

Yashica Mat 124G_00014 

 Yashica Mat 124G_00006

 Yashica Mat 124G_00007

 Yashica Mat 124G_00008

Yashica Mat 124G_00009

 Yashica Mat 124G_00010

 

De unde atâta tărăboi cu aparatele Leica

Leica M4

Cred că puţine aparate au stârnit atâtea discuţii ca aparatele Leica. Dacă ne uităm la fotografii cu celebrităţi având agăţate de gât aparate foto (de la Penélope Cruz la Regina Angliei),  o să le vedem cel mai des accesorizate cu Leica sau Rolleiflex.

Este vorba de o modă sau pur şi simplu sunt foarte bune? Aş spune câte un pic din amândouă. Întradevăr, aparatele Leica au fost şi au rămas extrem de scumpe. Preţul a fost întotdeauna dictat de calitatea lor aproape fără egal, dar şi de marketing . Ba chiar m-aş hazarda să afirm că din ce în ce mai mult, predomină în ultimii ani exclusivismul. Dar trebuie să recunosc, că cel puţin în perioada clasică, nu a fost chiar aşa. Iar împătimiţii Leica M au în spate motive serioase să iubească acest brand.

Mici (construcţia unui rangefinder, prin lipsa prismei şi a oglinzii, permit construcţia unor obiective reduse ca dimensiuni), uşoare, cu o optică greu de egalat (apropo de obiective, cineva a spus că aparatul foto este o cutie care captează imagini, ceea ce contează este optica; la acest capitol Leica excelează), fiabile, precise şi silenţioase, au cucerit respectul profesioniştilor. În plus, lipsa vibraţiilor introduse de oglindă permit lucrul din mână la limpi destul de lungi. Fotografi ca Garry Winogrand, Henri Cartier-Bresson, George Zimbel, Hurston Hopkins, Sebastiao Salgado , Raymond Depardon sunt doar câteva din legendele care au mizat pe Leica şi pe care Leica şi-a clădit reputaţia. Ca alternativă la aparatele Leica M, voi publica un post despre altă extraordinară maşinărie – Contax II – spunând deocamdată că nu a fost cu nimic inferior Leica (exceptând preţul).

Articolul de faţă se referă doar la aparatele Leica M şi mai precis la M4, urmând ca discuţia despre R să urmeze într-un alt articol.

Am achiziţionat cu mulţi ani în urmă un Leica M4, de la prietenii – printre ultimii în domeniu – de la http://www.fotohobbyshop.ro/,  în stare foarte bună, gata de utilizare, la un preţ rezonabil, necesitând totuşi un pic de curăţare a obiectivului (un summicron 50/2 cu ceva praf fin în interior) . Lucrul acesta nu este tocmai facil în România. Curăţarea se poate face direct la Leica cu aproximativ 200 €, dar merită.

Spre deosebire de vizorul lui M3, care are o magnificare de 0,91x, la M4 are doar 0,72x şi au fost înlocuite cadrele 50-90-135mm cu 35-135-50-90mm. Am auzit multe persoane care s-au plâns de reducerea magnificării, sau care pur şi simplu au scimbat viewfinder-ul. Eu prefer vizorul original la care cadrele sunt mult mai vizibile, mai ales că s-a elimitat şi neplăcuta culoare albăstruie de la modelele mai vechi. 35-135-50-90mm mi se pare mult mai practic, mai ales că 35mm este o focală care îmi convine foarte mult. Sistemul de încărcare a filmului a fost îmbunătăţit dar, credeţi-mă, tot este foarte greoi, necesitând ceva experienţă şi îndemânare. O altă îmbunătăţire faţă de modelele anterioare a fost introducerea unei pârghii de angrenare a filmului. Poate zâmbiţi, dar în 1967 a fost un pas mare. 

Leica M4 este ultimul Leica Wetzlar şi este considerat de mulţi colecţionari ca fiind ultimul adevărat mare Leica. Experimentul M5 a dus compania în prag de colaps aşa că mutarea în Canada, privită cu nemulţumire de împătimiţi, a fost de fapt salvarea.

Prima impresie cu un Leica este extraordinară. Se aşează foarte bine în mână, este discret şi silenţos, nu atrage atenţia, focalizează precis, este foarte fiabil… Absolut o plăcere să foloseşti un astfel de aparat. Din momentulîn care l-am cumpărat, aproape nu m-am despărţit de el. Ba chiar, pentru aproximativ 2 ani, l-am folosit exclusiv.

M-am obişnuit după o vreme cu sistemul greoi de încărcare a filmului. Nu am reuşit să mă obişnuiesc totuşi cu preţurile pentru optică. Am fost nevoit să apelez la compromisuri. Aşa am ajuns să achiziţionez 2 obiective Voigtländer un 35mm: un nokton 35 mm/ 1,4 şi un APO-lanthar 90 mm/ 3,5. Primul, relativ bun, departe de o optică foarte bună (leica, carl zeiss, zuiko) şi având un bokeh uşor supărător a fost acceptabil până la urmă, dar surpriza a venit de la 90 mm. Sincer şi ţinând cont de faptul că Voigtländer nu este nici pe departe ce a fost (aşa cum nici Carl Zeiss nu e “Carl Zeiss”),  teleobiectivul s-a compartat foarte bine.

Pentru cine doreşte să achiziţioneze un M4 (sau M2 sau M3)  aş veni cu 2 sfaturi: 1 – să ţină cont de preţul obiectivelor; 2 – să achiziţioneze un exponometru Voigtländer VC Meter II. Exponometrul este superior celui original Leica, este foarte mic şi nu zgârie patina de blitz unde se montează.

 

Am citit despre acest exponometru pe net, aveam nevoie de el, dar nu se găsea în România. Remarcabil este că cei de la f64 – pentru puţinii care nu ştiu despre ce este vorba www.f64.ro –  care aduceau aparatură şi optică Voigtländer, s-au oferit să îl importe. Aşa s-a adus exponometrul în România şi dau acest exemplu pentru cei care nu ştiu că aşa se face business. Îl folosesc şi sunt foarte mulţumit de această mică jucărie foarte serioasă. Le mulţumesc pentru amabilitate.

(-) preţul foarte ridicat şi care nu scade în timp, încărcarea dificilă a filmului, preţul foarte mare (sic volo), veţi fi consideraţi snobi; lipsa exponometrului în vizor (credeţi-mă, nu prea contează)

(+) discret, silenţios, uşor şi compact, optică DE EXCEPŢIE, preţ care nu scade la revânzare, precis, focalizare precisă, excelent pentru fotografia de stradă …

u

 

 M4 pe stradă:

Junk

M4_9 junk

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vitrina

 M4_7

La ţărm

portofcall

“ne uitam la el cum mergea pe balustrada podului
el stapanul podului!” – Marius Th Barna

stapanul podului

Despre porumbei şi biciclete

m4_1

Mach 3

M4_6

Blended

 M4_8 blended

La mansardă

IMG010  

Rock şi groopies

M4_3      M4_4

  M4_5   

Descărcaţi, descărcaţi:

https://classycameras.files.wordpress.com/2013/01/leica-pocket-companion.pdf

https://classycameras.files.wordpress.com/2013/01/leica-m4-instruction-manual.pdf

SLR-ul perfect – OM 1n

Pasiunea mea pentru aparate a început cu un OM 2n, dar acest blog are ca prim post un alt aparat. Este tot Olympus, dar OM1.

Aparatele şi optica Olympus au fost încă de la început printre preferatele mele. Nu numai din nostalgie, prima dragoste nu se uită, dar şi pentru calităţile lor extraordinare (optica fiind una foarte importantă).

Rămas fără OM2 de ani buni, mi s-a ivit ocazia să achiziţionez un OM 1n. Citisem despre acest aparat şi mereu îl dorisem. Din păcate, aparatele sunt destul de rare – pentru România aş spune aproape inexistente –  şi nu am încercat să îl cumpăr de pe ebay. Prefer să văd şi să testez un aparat înainte de a cumpăra şi să evit astfel surprizele.

to post_00018

OM-1 a fost lansat în 1972, după 5 ani de muncă, creatorul aparatului, Yoshihisa Maitani revoluţionând pur şi simplu industria de aparate slr. Ceea ce a dorit Maitani cu acest aparat a fost să creeze un aparat SLR comparabil cu rangefinder-ele (Leica) la dimensiuni, dar având avantajele unui SLR (vedere şi expunere în obiectiv, macrofotografie, teleobiective cu focale lungi etc.)

Pasionaţii de călătorii – amatori şi profesionişti în egală măsură, au fost foarte rapid atraşi de calităţile lui impresionate şi în special de greutatea extrem de redusă, de faptul că este foarte compact, dar extrem de robust în acelaşi timp.

Odată cu aparatul au fost lansate şi 30 de obiective, iar ulterior oferta a crescut la peste 50 obiective (optica Olympus rivalizând cu cea a aparatelor Leica şi a celor de la Carl Zeiss). În plus, ca şi aparatul, obiectivele sunt extrem de compacte.

Aparatul a reprezentat o inovaţie din toate punctele de vedere, originalitatea sa fiind indiscutabilă (de exemplu timpii se schimbă de pe primul inel situat imediat sub obiectiv). În felul acesta fotograful nu mai este nevoit să coboare aparatul de la ochi. Această facilitate este utilă şi fotografilor stângaci.

Vizorul, surprinzător la un aparat cu dimensiuni atât de reduse, prezintă un raport de magnificare de 0,92x (la infinit atunci când se utilizează un obiectiv de 50mm), oferind o vedere de 97% din câmpul imaginii. Priviţi printr-un astfel de vizor şi o să înţelegeţi.

Oglinda se poate bloca mecanic, atunci când vibraţiile sunt un aspect critic pentru fotografie (de pildă în fotografia astronomică – de altfel OM1 a şi fost unul din preferatel astronomilor şi mai este folosit încă).  Această facilitate nu a fost păstrată din păcate la modelele ulterioare.

Oglinda este supradimensionată, pentru a evita vignet-area atunci când se utilizează obiective până la 800 mm.

Un alt avantaj faţă de alte aparate este că este pur mecanic. Foloseşte o baterie (of, modelul vechi, cu mercur) doar pentru exponometru. OM-1 funcţionează evident la toţi timpii şi atunci când operaţi fără baterii. În legătură cu această baterie de 1,35V, cred că se face mai mult tam-tam decât este cazul. Există soluţii de înlocuire (wein cell sau o baterie de 1,5-1,55 V înseriată cu o diodă schottky), dar OM1 poate expune corect cu o baterie foto de 1,5 V, setând sensibilitatea cu 1- 2 trepte mai jos (recomand 1).

OM-1n, lansat în 1979 şi prezintă 34 de îmbunătăţiri faţă de OM-1. A rămas o perioadă lungă în fabricaţie după apariţia succesorului său – OM-3. Pe lângă aceste îmbunătăţiri – şi care nu sunt minore – aparatul are ca avantaj şi faptul că este mai nou, făcându-l astfel mai căutat.

(-): bateria de 1,35 V, lipsa corecţiei de dioptrii, sensibilitate film maximă 1600 ASA.

(+): greutate redusă (680g), robusteţe, vizor full frame, mirror lock, pur mecanic, optică de excepţie

Câteva exemple (vor mai fi adăugate şi altele, odată ce vor mai fi scanate) de fotografii trase cu OM-1n:

img309

Fuji Provia 400 – februarie 2011 (zuiko f50/ 1.4)

img531

Fuji Reala 100 – iulie 2012 (zuiko f24/ 2.8)

img535

Kodak Portra 160 VC – iunie 2012 (zuiko f50/ 1.4)

OM-1n rămâne şi astăzi printre aparatele foarte căuatate de colecţionari şi unul din preferatele mele.

Manualul se poate descărca de pe: https://classycameras.files.wordpress.com/2013/01/om1.pdf